More

    Am fost băgată la închisoare pentru că am încercat să mă sinucid

    Am supraviețuit, dar nu voi uita niciodată că m-a luat poliția în timpul unei crize psihice.

    Atenție, conținut cu impact emoțional: suicid, automutilare.

    Este 15 mai 2014, ziua în care îmi spusesem cu săptămâni în urmă că va fi ultima.

    Câinii latră și e sânge în chiuvetă. Mă uit în jos, am încă picioarele pe pământ. Nu sunt bucuroasă sau ușurată să fiu vie. Mă simt ca o ratată. Îmi vine să mă dau cu capul de pereți sau să găsesc o peșteră în care să mor de foame și să-mi trăiesc ultimele zile, ascunsă și nebună. Nu mi-a mai fost foame, nu m-am mai simțit obosită și n-am mai avut nicio dorință sau parte de blândețe de foarte mult timp.

    Ce am simțit și tot simt din ce în ce mai intens este ecoul neschimbat și întunecat al depresiei. Mă îngroapă. Ura neclinită la adresa propriei persoane, certitudinea morții și cruzimii, trivialitatea fără scop a vieții. Totul este o pastă. Toată groaza și euforia, binele și răul s-au amestecat într-un piure cenușiu pentru bebeluși.

    Ce am simțit și tot simt din ce în ce mai intens este ecoul neschimbat și întunecat al depresiei. Mă îngroapă. Ura neclinită la adresa propriei persoane, certitudinea morții și cruzimii, trivialitatea fără scop a vieții. Totul este o pastă. Toată groaza și euforia, binele și răul s-au amestecat într-un piure cenușiu pentru bebeluși.

    Cu mult timp în urmă îmi doream să simt schimbarea și mișcarea. Îmi doream să simt varietatea și diferențele. Acum trupul mi se încovoia ca o pisică în uter, voiam un singur lucru: pe mama. Plâng pentru prima oară în foarte mult timp. Plâng fiindcă îmi amintesc cum mă simțeam când plângeam după mama care mă lăsa la grădiniță. Plâng fiindcă îmi amintesc cum mă simțeam când mă cuibăream în ea, gâtul ei, mirosul subtil al hainelor.

    Acolo e ușa. Trei polițiști intră pe ușă, se uită sus la curea, apoi la încheieturile mele și la gât. „O, dragă”, spune unul. Altul scoate o foaie. „Ai băut ceva?” Da. „Droguri?” Nu.

    Mă scot pe coridor, cu câinii poliției în spatele nostru, sub privirile tăcute ale studenților. Mă bagă în mașina de poliție. „Colegul de cămin ne-a spus că auzea niște ciudate din camera ta, a zis că nu erai ok și că i-ai pomenit cuiva că te gândeai să te sinucizi.”

    Unde mă duceți? „Nu-ți face griji, nu ești în pericol.” Unde mă duceți? „N-ai greșit cu nimic.” Unde mă duceți? „Trebuie să ne asigurăm că vei fi într-un loc sigur noaptea asta. Nu sunt paturi în spitale.” Unde mă duceți? „La secția de poliție.”

    Acolo e ușa. Trei polițiști intră pe ușă, se uită sus la curea, apoi la încheieturile mele și la gât. „O, dragă”, spune unul. Altul scoate o foaie. „Ai băut ceva?” Da. „Droguri?” Nu.

    Mă scot pe coridor, cu câinii poliției în spatele nostru, sub privirile tăcute ale studenților. Mă bagă în mașina de poliție. „Colegul de cămin ne-a spus că auzea niște ciudate din camera ta, a zis că nu erai ok și că i-ai pomenit cuiva că te gândeai să te sinucizi.”

    Unde mă duceți? „Nu-ți face griji, nu ești în pericol.” Unde mă duceți? „N-ai greșit cu nimic.” Unde mă duceți? „Trebuie să ne asigurăm că vei fi într-un loc sigur noaptea asta. Nu sunt paturi în spitale.” Unde mă duceți? „La secția de poliție.”

    Mă însoțesc la celula mea. „Vrei niște apă? Nu. Intru și ei închid ușa de metal în spatele meu. E o bucată de metal pe care ar trebui să dorm, dacă pot, și o toaletă din metal urmărită de o cameră video.

    Cel mai similar lucru cu care pot compara celula este SHU (unitatea locativă separată) folosită pe post de carceră în serialul Orange Is The New Black, deși asta mă face să cred că aș fi dramatică. Dar nu sunt. Sunt terifiată. Sufăr de claustrofobie îngrozitoare și n-am nicio idee când voi putea să plec, darămite să mănânc.

    Înainte cu câteva ore voiam cu disperare să mor, să sar de pe clădirea în flăcări care era corpul meu. Acum n-am nicio altă opțiune decât să supraviețuiesc nopții, de aceea nu-mi amintesc nimic de când s-a închis ușa celulei și până s-a deschis.

    E dimineață. „Ești liberă să pleci”, mi-a spus un polițist în timp ce descuia ușa. „Vrei să mănânci ceva?” Nu. Plec din clădire fără nicio asigurare de îngrijire sau confort pe partea cealaltă și cu sunetul colegului de celulă în minte care fredona „Babe I’m Gonna Leave You” de la Led Zeppelin.

    În 2014 am fost printre cei patru mii de oameni duși la secția de poliție din motive de sănătate mintală. În anul ăla, din cauza tăierilor semnificative din fondurile alocate sănătății mintale din Marea Britanie (o reducere de aproximativ opt la sută), prezența și intervenția poliției în aceste tipuri de crize a fost de bază, lucru care a dus la o suprareprezentare a persoanelor de culoare duse la sanatoriu sau la secția de poliție.

    Astăzi, oricine supraviețuiește unei tentative de suicid mai mult ca sigur că va avea de-a face cu poliția. Din cauza tăierilor substanțiale de fonduri în sectorul de sănătate și resurselor limitate în sănătate mintală, poliția a devenit prima linie de ajutor în sănătate mintală. Multora le displace rolul ăsta.

    Povestea mea nu e sigur nici exclusivă și nici excepțională. Poliția a mai batjocorit prieteni în situații similare. Au râs de pe vârful dealului de unde plănuia prietena mea să sară. I-au spus iubitului ei, care i-a sunat să îl ajute, că „pierdea timpul poliției”. E o frază pe care familia mea a auzit-o de mai multe ori.

    Ultimii ani am fost martori la dezinstituționalizarea sănătății, care a dus la închiderea sanatoriilor și la apariția unui sistem în cadrul comunităților, micșorarea beneficiilor și cheltuielilor publice. Oamenii care suferă de boli mintale severe au fost pasați sistemului penal, unde polițiștii sunt pe post de gardieni la ceea ce se numește câteodată arhipelagul carceral.

    Astăzi, în timp ce politicile au trecut la o abordare în care comunitatea sprijină oamenii cu boli mintale cronice și severe, poliția a fost prima și adesea singura resursă comunitară care a fost chemată să răspundă crizelor mintale urgente. Cu o pregătire foarte limitată, este responsabilitatea lor fie să recunoască nevoia tratamentului psihiatric și să ofere ce anume este disponibil, sau să aresteze individul. Dar când infracțiunea și sănătatea se suprapun, acea alegere este o iluzie. Ambele încă împart aceeași logică carcerală; ambele duc la detenție.

    Motivul intervenției poliției nu este diferit de cel al îngrijirii instituționalizate. Ambele sunt menite pentru protecția celor care nu pot avea grijă de ei înșiși sau nu se pot menține în viață, iar, pentru „binele” comunității, această protecție ia în mare forma de detenție.

    În anii care au urmat nopții din celula mică de metal, mi-am petrecut serile în celule relativ mai mari pe secții, cu programe de arts & crafts care alternau cu seri de uitat la TV în camera comună. În ambele celule m-am simțit ca o povară pentru lumea asta. Închisă departe, nu pentru beneficiul meu, ci pentru al altora. Fie că ești pusă într-o celulă sau pe secție, vei simți forța coercitivă a poliției.

     

    Când supraviețuiești tentativei de suicid ești îmbrățișat/ă de cele două extreme ale societății: dragostea și cruzimea. Familia, dacă ai una (sper că da) îți va spune că te iubește. Îți spun că nu ești o povară, că au nevoie de tine aici. Dar când te ia poliția de lângă ei, și te duc într-o celulă la secție sau într-un sanatoriu, ești acolo doar ca să fii depozitat/ă.

    Într-un moment în care ar trebui să fii îngrijit/ă și iubit/ă ești tratat/ă ca o amenințare. Singura speranță de a schimba asta, să fie prioritizată îngrijirea pentru reabilitare în locul detenției, este să se scoată complet logica carcerală și poliția din sistemul de sănătate mintală.

    Au trecut șase ani de la ziua în care am vrut să mor, și mă simt eliberată să fiu vie și iubită. Am ajuns aici prin propria sudoare și chin; am avut nevoie de răbdare și compasiune de la oamenii care voiau să rămân aici. Datorită lor am supraviețuit noaptea aia în celulă și continui să trăiesc în fiecare zi.

    În caz de episod depresiv sever poți suna la linia telefonică gratuită de prevenție a suicidului la 0800 801 200 sau poți merge la camera de gardă a Spitalului de Psihiatrie Al Obregia

     

    Sursa: G4Media

    Ultimele articole

    EXCLUSIV 16 consilieri de parlamentari și secretari de stat PNL au aterizat prin metoda detașării la Apele Române. Cum au fentat liberalii angajarea prin...

    În perioada 2020-2021, la Administrația Națională Apele Române (ANAR) au fost angajați zeci de membri PNL sau protejați ai unor parlamentari ai acestei formațiuni...

    Procurorii, critici dure la adresa legii care îi scapă pe evazioniști de închisoare dacă plătesc prejudiciul: Reguli inspirate din sistemul cumpărării indulgențelor religioase /...

    Asociația ”Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor” (AMASP) critică dur legea care îi scapă de închisoare pe evazioniști dacă achită prejudiciul, cu argumentul că România...

    BREAKING Corpul de control al premierului a sesizat parchetul în legătură cu accesarea Registrului Electronic de Vaccinări cu parola Ministerului Sănătății

    Corpul de control al premierului a sesizat Parchetul General în legătură cu accesarea Registrului Electronic Național de Vaccinări (RENV) cu parola Ministerului Sănătății. Controlul Corpului...

    VIDEO Miss World a fost arestată în urma unui conflict pe scenă cu Miss Sri Lanka

    Poliţia a arestat-o pe deţinătoarea titlului Miss World, Caroline Jurie, după ce aceasta ar fi rănit-o pe Miss Sri Lanka, în timpul unei dispute...

    Citesti si...

    Leave a reply

    Please enter your comment!
    Please enter your name here